UN SPECTACOL DE OPERĂ EXTRAORDINAR, DON CARLOS DE GIUSEPPE VERDI LA OPERA NAȚIONALĂ ”BASTILLE”DIN PARIS
O împrejurare fericită, pentru mine, a fost ca de ziua mea de naștere, 11 noiembrie 2019 să mă aflu în vizită la fiica mea Alina la Paris și ea împreună cu sora ei Mirela de la Novi Sad, să mă cinstească cu un bilet la spectacolul cu opera Don Carlos de Verdi, la Opera Națională ”Bastille” din Paris, una dintre cele mai mari, impozante și cele mai impresionante case de operă din lume.
Inaugurat în anul 1989, acest teatru modern, ”Bastille” proiectat de Carlos Ott, găzduiește un auditoriu principal cu 2.745 de locuri, un amfiteatru cu 500 de locuri, un teatru cu 230 de locuri, ateliere și birouri pentru costume și recuzită.
Astfel că, odată perdeaua, cortina ridicată și spectacolul în plină desfășurare, sute de oameni, își întrunesc eforturile și își combină cunoștințele în slujba tuturor reprezentațiilor pe tot parcursul anului. Bastilia este un adevărat oraș, care în timpul spectacolelor devine viu prin activitatea tehnicienilor de inginerie scenică, a sculptorilor și pictorilor, a croitorilor și coaforilor.
Opera ”Bastille” din Paris are un meșteșug și tehnici avansate pentru accesorii, costume, peruci, seturi. Acest complex de inovații tehnice și cunoștințe ancestrale se găsesc în atelierele Teatrului Național ”Bastille”. Echipamentul scenic este o adevărată și spectaculoasă mașinărie.
Fosa orchestrei, mobilă și flexibilă, poate fi acoperită în cea mai mare configurație și poate reține 130 de muzicieni. Faza principală este de 45m înălțime, 30m lățime, 25m adâncime, formată din 9 ascensoare pentru a crea mai multe niveluri, și este așezată pe 3 platforme principale care asigură sosirea decorațiunilor de la subsol. Spații de gardă, 4 locuri de depozitare cu aceleași dimensiuni ca scena de culise, cu placa turnantă care permite orientarea seturilor, zona de circulație, seturi între scena, atelierele, stadiul de repetiție Gounod, cu fosa orchestrei și dimensiunile sale identice cu scena principală, sunt unele din inovațiile de căpetenie, de frunte ale Operei ”Bastille”.
Am enumerat doar câteva date, scurte informații fugitive, spicuiri despre Teatrul modern Național ”Bastille” din Paris.
În acea minunată seară de noiembrie, în sala enormă cu 2.745 de locuri, toate ocupate de spectatorii melomani și cu un ansamblu artistic foarte numeros, într-o interpretare unică, fenomenală, am avut minunata ocazie și plăcere să urmăresc un spectacol de zile mari cu opera Don Carlos de Verdi.
Alături de alte titluri înscrise în perioada de maturitate componistică a lui Giuseppe Verdi, opera Don Carlos reflectă noile culmi expresive cucerite treptat de compozitor. Spre deosebire însă de capodoperele verdiene care s-au bucurat de la început de o mare popularitate și răspândire în lumea teatrului liric european, dar și la nivel mondial (Nabucco, Rigoletto, Trubadurul, Traviata ș.a.), drumul către recunoaștere al lucrării Don Carlos a fost destul de anevoios. După premiera de la Paris a primei sale versiuni în limba franceză intitulată Don Carlos din 11 martie 1867, opera a fost supusă unor revizuiri și adaptări, atât din punct de vedere al textului, cât și al scenariului, pentru a fi reprezentată la Darmstadt (1868), Senigallia (1868) și pe scena Teatrului ”Scala” din Milano (1884). Celor patru versiuni existente până la acel moment li s-au mai adăugat, de-a lungul timpului, și altele.
Inspirată din drama omonimă a lui Friedrich Schiller, acțiunea operei Don Carlos are loc în perioada războiului dintre Franța și Spania, la mijlocul secolului XVI. Aflat într-o vizită secretă în Franța, Don Carlos, fiul regelui Filip al II-lea al Spaniei, o întâlnește din întâmplare pe Elisabeta de Valois, iar cei doi se îndrăgostesc la prima vedere. Fericirea cunoștinței nu va dura prea mult însă, mâna Elisabetei fiindu-i promisă tocmai Regelui Filip de către tatăl ei, o garanție a tratatului de pace dintre cele două țări. Reîntors în Spania, încercările lui Don Carlos de a-și restabili legăturile cu Elisabeta, acum mama sa vitregă, și de a-și împlini idealul de a guverna Flandra și a-i obține independența, vor fi susținute, pe de-o parte, de credinciosul său prieten Rodrigo în spectacol baritonul Etienne Dupuis, și perturbate, pe de altă parte, de manifestarea urii și a geloziei Principesei Eboli în spectacol faimoasa Anita Rachvelishvili, sau de abuzul de putere al Marelui Inchizitor în spectacol Vitalij Kowaljow. Finalul tragic atât de specific romantismului literar stă sub semnul neputinței în fața mașinațiilor puterii.
Cu un libret în limba franceză, semnat de Joseph Méry şi Camille du Locle, după tragedia lui Friedrich Schiller, opera Don Carlos i-a fost solicitată lui Verdi de către Opera din Paris, unde a avut loc și premiera la data de 11 martie 1867. Compozitorul a revenit apoi asupra lucrării sale, dăruind contemporanilor şi o versiune în limba italiană, care a fost prezentată la Teatro alla ”Scala” din Milano la 10 ianuarie 1884. Astfel, opera Don Carlos, comandată de francezi, va fi denumită în ţara lui Verdi Don Carlo (fără ”s”), versiune reprezentată frecvent în paralel cu cea originală, în limba franceză. Povestea lucrării are ca punct incipient situaţia politică şi socială din Europa secolului al XVI-lea. Căsătoria tânărului Carlos, fiul regelui Filip al II-lea, cu prinţesa Elisabeta de Valois, fiica regelui Henri al II-lea, are ca scop aducerea păcii între Franţa şi Spania, țări aflate în război la acea vreme. În ciuda aşteptărilor, cei doi se îndrăgostesc, însă regele Spaniei se împotriveşte dorinţei celor doi, căsătorindu-se el însuşi cu tânăra prinţesă. Istoria, politica, religia și dragostea se împletesc ingenios într-un subiect ce conţine şi o mare parte de ficţiune, acurateţea istorică e relativă de dragul poveștii.
Distribuţia a fost, de o competență rară, valoroasă, extraordinară. În rolul titular al lui Don Carlos, l-am ascultat pe renumitul tenor italian Roberto Alagna, cu vocea lui foarte frumoasă şi bogată în armonice, dar, în acea seară, nu era în formă vocală prea bună, de interpretare. Complexele arii din operă cu greu le-a adus la sfârșit. Partenera lui de viață, dar și pe scenă, a fost soprana poloneză Aleksandra Kurzak, excelentă în rolul Elisabettei de Valois. Este o adevărată verdiană cu un centru generos şi extrem de frumos timbral, cu acute sigure şi cu acele moliciuni de pianissimo remarcabile. Celor doi fiindu-le refuzată din start fericirea, deşi se iubesc. Din considerente de natură politică ei ar fi trebuit să se căsătorească unul cu celălalt, însă Elisabeta este nevoită să devină soţia tatălui lui Don Carlos, aceasta fiind subiectul principal al operei. O altă surpriză plăcută a serii a fost, din punct de vedere vocal, baritonul Canadian Etienne Dupuis, care a jucat rolul celui mai bun prieten al lui Don Carlos, Rodrigo de Posa. Mezzosoprana din Gruzia, Anita Rachvelishvili, în vârstă de 35 de ani, descoperită în urmă cu zece ani, o cântăreață de excepție, a interpretat maestral rolul principesei Eboli. Distribuția a fost dominată de Anita Rachvelishvili, care a pus în scenă o prințesă Eboli explozivă cu mijloace vocale impresionante, care poate umple cu ușurință imensa Sala Bastiliei. Cântăreața din Georgia, nu a ezitat să folosească – fără să abuzeze – vocea din plin. Ea cântă cu mare pricepere coloraturile cântecului vălului și oferă un impresionant „O Don Fatal” în timpul căruia alternează o supraponderare acută atunci când își înjură frumusețea și un legato impecabil în cantabila arie centrală. Mezzosoprana din Georgia, dispune de o putere de interpretare care îți taie răsuflarea, frumusețea vocală și expresivitatea cu care cântă muzica lui Verdi este extraordinară. Sălbăticia iese mai târziu, când vine timpul pentru confruntarea cu Carlo mai întâi, apoi cu Posa. Gama impresionantă și gama de nuanțe ale sopranei Rachvelishvili sunt o minunăție. Al doilea tur de forță ajunge, mult așteptat, în cel de-al patrulea act, cu un „Dono fatal, dono crud” între furie și disperare, uzat de respirație, fără să pară că lipsește. Rachevelishvili demonstrează o abilitate fenomenală de a schimba registrul de la vocea de cap la vocea de piept, fără a pierde frumusețea și sonoritatea tonului.
Am fost încântată cu rolul pregnant şi impresionant al Marelui Inchizitor interpretat de basul Vitalji Kowaljow. El are o voce de bas profund de o mare valoare. A fost extrem de convingător şi a
impresionat mult publicul.
Regele Filip al II-lea a fost interpretat de basul René Pape, regește. Un papa care, pe de-o parte a dominat vocal, iar pe de altă parte a arătat și slăbiciunea regelui în fața influenței religioase. Acest rege chinuit neîncetat de către soția sa, fiul său, poporul său și Dumnezeul său a redat verosimil proiectând intens prin murmur, prin mezza voce, prin vocea în plinătatea ei.
Surpriza serii pentru mine, fără doar și poate, a fost basul Sava Vemić, tânărul și înzestratul solist vocal din Belgrad, care s-a impus în rolul călugărului sonor cu o voce marcantă proiectată pe un legato moale. Interpretarea a fost o performanță de top, convingătoare și foarte emoționantă. Ne-a captivat vocea lui catifelată, plăcută și puternică. În convorbirea realizată, dânsul ne-a mărturisit că, deși călugărul sunor, personajul lui Carlo al V-lea care este tatăl Regelui Filip al II-lea și bunicul lui Don Carlos, apare spre finalul operei, este foarte important din punct de vedere dramatic. Ne-a mai mărturisit că îî place aria călugărului sonor deoarece este foarte frumoasă și este o plăcere să o creezi. Muzica lui Verdi este solicitantă deoarece necesită o interpretare perfectă și un legato subtil, dar pentru a obține un efect dramatic, ambele lucruri trebuie cumva combinate. În ce privește prezența lui Sava Vemić la Opera Națională ”Bastille” din Paris are doar cuvinte de laudă. Totul se desfășoară la un nivel foarte înalt, organizat, cât în timpul repetițiilor, atât și modul de muncă până la spectacolul propriuzis și în timpul spectacolului, a mai spus basul Sava Vemić. În spectacolul cu pricina și-a mai dat concursul și soprana Tamara Banješević, tot din Belgtad, în rolul ”unei voci din cer” fragment înregistrat pe bandă și transmis la momentul potrivit. Putem să ne mândrim cu soliștii din Serbia. Și dânsa a dovedit o voce bine postată și bine utilizată. Tonul plăcut și omogen al vocii mezzo sopranei franco-elvețiene, Eva Maud Hubeaux ni la înfățișat pe Tebaldo. Așa după cum am amintit mai sus, a fost aleasă o distribuţie destul de echilibrată în care unii s-au achitat în mod onorabil prin prestaţiile lor vocale, alţii au reuşit performanţe notabile, etichetate la justa valoare de cei aflaţi în sală.
Rolul de regizor (și scenografie și costume) în cazul Don Carlos este ca și cum te-ai arunca de pe stânca din Acapulco. Chiar dacă știi că vei scăpa cu viață – pentru că alții au făcut asta înaintea ta – riscul de a fi rănit este mare; și, mai presus de toate, tensiunea adrenalinei se ridică la niveluri critice. Emoțiile atât de puternice și pline de satisfacții nu sunt ușor de demonstrat, în fața altor titluri. În Don Carlos ne aflăm față în față cu personaje enorme. Este adevărat că acest lucru se întâmplă în multe lucrări de Verdi (să ne gândim la Violetta, la Rigoletto, Azucena, dar nu numai), însă aici toți sunt giganți și se mișcă toți împreună! – a declarat renumitul regizor Mario de Carlo despre opera Don Carlos de Giuseppe Verdi.
Orchestra Operei de la Paris în formă excelentă și Corurile pregătite remarcabil de José Luis Basso, au fost plasate sub bagheta energică a lui Fabio Luisi, care adoptă ritmuri în general rapide, cu un simț agitat al teatrului, mai ales în scenele de mulțime mare, în cele spectaculoase.
Per total, seara a fost o reuşită, atât datorită interpreţilor, cât şi a montării. Punerea în scenă aerisită a lăsat loc muzicienilor să se desfăşoare liber, oferind, însă, în acelaşi timp, numeroase referinţe culturale.
