UN CONCERT EXTRAORDINAR AL FILARMONICII BELGRĂDENE, DIN OBIŞNUITUL CICLUL DE CONCERTE, DIN ULTIMA VINERI DIN LUNĂ
Vineri 25 ianuarie curent (2019) în sala fundaţiei Kolarac din Belgrad a avut loc concertul obişnuit din fiecare ultima vineri din lună, al Filarmonicii belgrădene intitulat (pentru că de fiecare dată concertul are alt generic) Mrakobes – predominanţa forţelor întunecate. În program am ascultat Uvertură la opera Freischutz (Trăgătorul magic) şi Concertul pentru clarinet şi orchestră numărul 1, opus73 în fa minor, de Carl Maria von Weber, avându-l ca solist pe tânărul virtuoz Andreas Ottensamer, apoi, Uvertura Opelo opus 93 de Antonin Dvořák şi în final Adagio din Simfonia numărul 10 de Gustav Mahler. La pupitrul dirijoral, maestrul oaspete Hans Graf.
Carl Maria von Weber este unul dintre primii compozitori însemnanţi ai perioadei romantismului şi unul dintre primii creatori ai operei naţionale, Freischutz, lucrare ce reprezintă piatră de temelie ale operei romantice, inspirată de o legendă germană a cărei lucrare se desfăşoară în adâncimea pădurilor întunecate şi care vorbeşte despre dragoste, răutate şi destin. Opera Freischutz se desfăşoară prin trei acte precedate de uvertură ce-i confirmă numele lui, Weber de a fi unul dintre cei mai buni orchestratori ai tuturor timpurilor. După cum spune însăşi autorul, în uvertură sunt evocate, foarte pitoresc şi sugestiv, două elemente centrale din operă: viaţa vânătorilor şi puterea demonică. Primul element este reprezentat prin sunetul unui cvartet de corni, iar cel de al doilea prin registrul de jos al compartimentelor de coarde, fagoţi şi clarinete. Domoala introducere instrumentală din uvertură stăpâneşte atmosfera întregii opere. În secţiunea Allegro se dezvoltă apoi temele şi motivele câtorva arii principale care sugerează imaginea gravă a vieţii. Uvertură la opera Freischutz, căreia Weber i-a dat un rol mult mai important decât era obişnuit până atunci, a devenit mai târziu, modelul multor generaţii de compozitori ai secolului al XIX – lea şi secolului XX.
Filarmonica belgrădeană sub îndrumarea, conducerea sigură a reputatului dirijor austriac Hans Graf a respectat partitura compozitorului zugrăvind sonor atmosfera evocatoare, coloritul feeric, construcţia caracterelor de ansamblu şi sugestivitatea tratării orchestrale ce conferă operelor lui Weber un farmec deosebit.
Momentul cheie în creaţia lui Weber se consideră anul 1811, perioadă, când l-a cunoscut pe clarinetistul Heinrich Baermann un instrumentist carismatic cu tonul instrumentului său expresiv, bogat şi generos, pentru care Weber a compus şase lucrări minunate, printre care şi Concertul pentru clarinet şi orchestră nr. 1 op. 73. Această compoziţie cu un caracter grav şi dramatic, evocă în întregime realizările şi scările largi de expresie precum şi modalităţile de virtuozitate ale clarinetului, instrument ce chiar în primele decenii ale sec. XIX a trezit tot mai mult interes ca instrument solistic.
La baza muzicii lui Weber stă melodicitatea colorată cu material sonor sofisticat şi armonii cromatice.
Andreas Ottensamer, tânăr şi înzestrat instrumentist din Austria, dealtfel oaspetele Filarmonicii belgrădene, din seara respectivă, în Concertul nr. 1 opus 73 în fa minor pentru clarinet şi orchestră de Weber a cucerit publicul şi ctitica prin frumuseţea unică a tonului instrumentului său. Cele trei mişcări ale concertului de Weber: partea întâi – Allegro moderato, partea a doua – Adagio ma non troppo şi partea a treia – Rondo. Allegretto (Allegro) au fost parcurse cu multă uşurinţă, exactitate, acurateţe din punct de vedere intonativ, atât din partea solistului cât şi din partea orchestrei.
Andreas Ottensamer s-a născut în anul 1989 la Viena. Provine dintr-o familie de muzicieni de origine austro-ungară. Arta sunetelor l-a atras foarte de timpuriu, astfel, că deja la frageda vârstă de patru ani urmează cursuri muzicale, iar la vârsta de zece ani studiază violoncelul la Universitatea de muzică şi arta interpretativă din Viena, ca din anul 2003 să treacă la studii individuale. de violoncel Din anul 2011 este angajat la postul de solist la clarinet la Filarmonica din Berlin.
Partea a doua a concertului serii a debutat cu Uvertura Othello opus 93 de Antonin Dvořák, piesă orchestrală mai puţin cunoscută în care s-au regăsit idei melodice asemănătoare cu pasaje din opera Rusalka (îndeosebi la traseele cordarilor), ca şi marşuri cu motive inspirate din melosul naţional ceh, totul subsumat gândurilor shakespeariene de iubire şi gelozie violentă. Uvertura face parte dintr-un triptic intitulat de compozitor Natura, viaţa şi dragostea şi care mai cuprinde piesele În natură şi mai des cântatul Carnaval.
Cunoscut printr-un larg repertoriu şi programe muzicale creative, proeminentul dirijor austriac Hans Graf, este unul dintre cei mai distinşi muzicieni ai zilelor noastre. Născut în apropiere de Linz, la început a învăţat să cânte la vioară şi pian. După luarea licenţei la pian şi dirijat la Şcoala înaltă de muzică din Graz continuă specializarea în Italia în clasa lui Francko Ferrare şi a marelui dirijor român Sergiu Celibidache iar în Rusia în clasa lui Arvid Jansons. Pentru promovarea muzicii franceze în întreaga lume, Statul francez l-a onorat cu ordinul naţional Legiunea de onoare, iar din partea Austriei a primit Marele ordin de aur pentru merite deosebite. Pe lângă faptul că dirijează spectacole de operă concerte simfonice etc. Hans Graf în prezent este angajat ca profesor de dirijat la Universitatea Mozarteum din Salzburg.
Adagio din Simfonia nr. 10 de Gustav Mahler, lucrare, ce a încheiat minunatul concert de vineri al Filarmonicii belgrădene, a fost compusă în vara anului 1910 şi a fost şi ultima sa lucrare pe care a compus-o. La momentul morţii lui Mahler lucrarea era în mare parte finalizată sub forma unei schiţe continue dar nu era complet elaborată şi în mare parte neorchestrată; nu putea fi interpretată în acel stadiu. Doar prima parte Adagio este considerat suficient de complet şi interpretabil aşa cum a dorit Mahler. A fost aceasta probabil o reflectare a neliniştii sale interioare pe care o trăia la vremea respectivă. (Gustav ştia că are o inimă defectuoasă, bolnăvicioasă, iar soţia sa a devenit infidelă). Introducerea simfoniei menţine o conexiune cu ultima parte a Simfoniei nr. 9. O melodie Andante lungă şi tristă interpretată doar de viole duce către o expoziţiune a primei teme lente interpretate de către coarde. Această temă este amplificată creativ într-o altă temă, mai veselă. Muzica se pierde iar violele repetă tema introductivă. Cu puţine variaţiuni adagio-ul de început este repetat şi dezvoltat cu o intensitate ascendentă. Şi aceasta dispare făcând loc unor variaţiuni a celei de-a doua teme. Această puternică repetare culminează cu o disonanţă terifiantă, crescând într-un acord tulburător din care se dezlănţuie nota LA, A în interpretarea trompetei singuratică fără o dezlegare clară, armonică. ( nota La sau A vine de la Alma, numele soţiei lui Mahler). După această izbucnire sonoră, muzica devine foarte tăcută şi nu sugerează nicio rezolvare a intunecimii climaxului.
Simfonia nr. 10 este indiscutabil cea ma disonantă lucrare a lui Mahler din punct de vedere armonic, muzical.
Păcat că nu Vă putem evoca sonor măcar câteva secvenţe din reuşitul concert al Filarmonicii belgrădene pe care l-am ascultat cu mare plăcere şi interes. Imaginea şi satisfacţia sonoră ar fi mult mai completă şi mulţumitoare.