INTERVIU  CU  DIRIJORUL  ROMÂN  DE  RENUME  MONDIAL  CRISTIAN  MANDEAL

Unul dintre cei mai mari dirijori români de renume mondial, Cristian Mandeal – care se bucură de peste 45 de ani de activitate fructuoasă, în care a dirijat sute de concerte pe 4 continente, în 35 de ţări – și flautistul izraelian Guy Eshed şi-au dat întâlnire pe scena Sălii Fundației „Kolarac”, într-un concert extraordinar prezentat vineri, 10 decembrie curent, alături de Filarmonica Belgrădeană. Cu acest prilej apreciatului dirijor Cristian Mandeal i-am solicitat un interviu.

 

I.O.Baba –Poate Vă mai amintiți că în urmă cu mai bine de treizeci de ani, mai precis treizeci și șapte, am realizat un interviu cu dumneavoastră. V-aș ruga acum să faceți distincția, deosebirea dintre tânărul artist Cristian Mandeal de atunci și artistul de renume mondial Cristian Mandeal de astăzi?

1. Mandeal –Deosebirea este evidentă. În primul rând de vârstă. Am aproape 40 de ani mai mult de cât aveam pe vremea aceea și sigur că aceștia se resimt din toate punctele de vedere, și în bine și în rău. Să luăm partea bună și nu cea rea a lucrurilor. Partea bună este, în primul rînd, că în continuare suntem cu toții sănătoși, după atâta vreme și că încă mai suntem și activi pe deasupra. Eu nu-mi pot imagina cum ar decurge viața mea în continuare fără ca să dirijez așa cum încă mai dirijez. Nu chiar la fel de mult ca înainte, dar cu o anumită frecvență și ritmicitate.

 

–În mod evident constatăm că sunteţi un musafir drag în cercurile muzicale, un oaspete des invitat pe scenele de concerte de la noi din Serbia. Cum s-a ajuns la colaborarea cu Filarmonica din Belgrad?

–Am fost trimis în 1984 să reprezint România pe vremea aceea socialistă și care sărbătorea 40 de ani de la eliberare din 23 august 1944. Cu această ocazie „AIA“, vechea agenție românească, a trimis diverși artiști reprezentativi în toate țările socialiste. În felul acesta am fost și eu trimis printre alte țări și la Belgrad, împreună cu pianistul Valentin Gheorghiu pentru un concert românesc. Programul întreg, îmi aduc aminte, a fost românesc și cu această ocazie știu că am făcut un foarte, foarte bun contact cu orchestra din Belgrad, ca urmare s-a născut o continuitate de activitate neîntreruptă de atunci și până azi.

 

–Cum ați regăsit ansamblul din Belgrad după această perioadă de pandemie? Care este spiritul în rândul Filarmonicii Belgrădene?

–E clar, toată lumea dorește șă-și facă profesia și toată lumea își iubește profesia și lumea în general este încântată de faptul că se poate cânta din nou ca și normal, chiar dacă publicul va fi mai puțin numeros ca de obicei, dar iată că pe scenă putem să etalăm o orchestră normală și fără restricții și frecvența concertelor să o păstrăm probabil la fel, sau asemănător cu cea care a fost înainte de pandemie. Toată lumea, cred și mi s-a părut și am constatat, că are apetit, are poftă și este dornică de muzică.

Este a 34 oară când vin la Belgrad și evident că Orchestra a evoluat, este într-o mare evoluție. Vreau să spun că nu este un lucru specific doar pentru acest ansamblu. Orchestrele de peste tot în lume evoluează ceea ce este și un semnal de alarmă pentru noi dirijorii. Toate orchestrele din lume sunt din ce în ce mai bune, iar noi dirijorii trebuie să ținem pasul dacă vrem să mai existăm. Apar din ce în ce tot mai multe orchestre tinere și apar orchestre foarte bune. Iar orchestrele vechi evoluează în permanență. Trebuie să ținem pasul și să rezistăm la concurență. Concurența este foarte mare peste tot în lume. În ce privește Filarmonica din Belgrad rolul meu a fost mai mic decât mi l-ași fi dorit. Mi-ar fi plăcut să fiu angajat aici și să nu am un concert într-un an, ci să am șase, opt concerte. Atunci mi-ași fi putut lăsa amprenta. Rolul unui dirijor invitat este să facă un concert bun, dar rolul dirijorului permanent este altul; să crească ansamblul și să-l ducă pas cu pas înainte. Eu iubesc această orchestră, sunt foarte atașat de ea și îmi pare rău că nu pot face mai mult pentru ea. Aș fi dorit și aș fi putut face mult mai mult pentru ea, însă cu un concert nu. Ai făcut un concert reușit și ai plecat.

–Diferite imagini ale nopții leagă, unește cele trei lucrări interpretate în interesantul program de astă-seară. Ce părere aveți d-voastră?

„Serenadă nocturnă”, semnele Kehel 239 de Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791), „Halil”, pentru flaut și orchestră de Leonard Bernstein (1918-1990) și „Petrușca” de Igor Stravinski (1882-1971).

–Da, este un fel de joc al întunericului și luminilor. „Serenada” e o serenadă, „Halil”, această piesă în primă audiție în Serbia, este o lucrare extrem de complexă cu multe fațete de lumini și întuneric, iar „Petrușca”, desigur, în versiunea pe care eu am ales-o, respectiv a întregului balet cu acel sfârșit tragic al baletului, este evident o ditirambă aș spune, pentru ceea ce înseamnă luminile și întunericul spiritului nostru tradus atât în exterior cât și în interior.

 

–Care au fost modelele, realizările sau persoanele care, prin valoarea sau calitățile lor, au servit drept exemplu pentru dumneavoastră?

–În primul rând a fost profesorul meu, marele profesor Constantin Bugeanu, după care au urmat sigur și alte influențe pe care le-am primit. Erich Bergel, un dirijor extraordinar de origine germană din România, iar apoi cei doi mentori la care am avut norocul să pot asista, respectiv Herbert von Karajan și Sergiu Celibidache.

 

–Întotdeauna când vorbim despre artă se spune că talentul este important, însă factorul determinant pentru succes este munca. În ce constă, prin ce se definește munca pentru formarea unui dirijor? Ce calităţi profesionale şi personale, individuale posedă un dirijor bun?

–Of, sunt foarte multe calități despre care ar trebui ca să vorbim. Nu pot să le înșir pe toate. Ceea ce este însă notabil, important de semnalat, este faptul că pentru ca cineva a se realiza ca dirijor este nevoie de o întreagă chimie a unei multitudini de aptitudini, atât muzicale cât și tehnice, cât și umane și o capacitate specială de comunicare pe care oricare dirijor trebuie să o aibă pentru a putea sta în fruntea unui ansamblu de muzicieni, care la rândul lor sunt cu toții niște personalități în sine; fiecare cu temperamentul lui cu cultura lui cu titlul lui de formație cu dorințele, cu aptitudinile lui, cu viața, cu problemele lui, iar un dirijor trebuie să întrunească, sau să devină un fel de numitor comun al unui ansamblu care este format din diversități și din individualități infinite.

 

–În mâinile și mișcările dumneavostră muzica se concretizează, devine vizibilă primind o formă fizică. Cum vedeți procesul acesta de-a fi un intermediar între compozitor, interpreți și public? Cum vedeţi rolul dirijorului?

–Rolul dirijorului în primul rând ar fi de a configura muzica. Deci nu este rolul lui doar de organizator, ce este evident toată lumea o vede. Peste acest rol de organizator este cel de a configura adevărurile muzicale din partitură. Dacă privim orice fel de partitură clasică interpretată de zece dirijori diferiți firește că va suna diferit la fiecare dintre ei. Fiecare respectând până în ultima consecință textul. Și totuși capacitatea de a extrage dintr-un document care este partitura, partitura este un document pur și simplu, de a extrage niște adevăruri concrete muzicale, eu nu le spun emoții, eu le spun adevăruri muzicale pentru că muzica nu este nici frumoasă nici urâtă, este adevărată sau falsă. Deci, de a descoperi acest adevăr din muzică și de a avea capacitatea să-l transmită celui din fața ta, acesta este primul și cel mai important rol al dirijorului de a sonoriza și de a da sens unui document, care altfel rămâne doar o pagină de muzeu. Orice partitură poate să stea liniștită două mii de ani într-un raft de bibliotecă și să nu spună nimic până nu este tradusă și plămădită și constituită în fapt muzical și artistic.

 

–Ştim că aceeași piesă muzicală poate fi tălmăcită diferit de fiecare dirijor în parte. În ce constă libertatea dirijorului în tălmacirea unei lucrări? Cât de mare poate fi diferența între două interpretări ale aceleiași partituri?

–Nu există o libertate propriu-zisă. Există doar un punct de vedere personal asupra aceluiași text care este unic. Adevărurile muzicale stau însă nu în sunete ci stau între sunete, sau peste sunete, deasupra sunetelor. Celibidache avea o vorbă „muzica începe în momentul în care ai depășit materia sonoră“. Deci, în momentul în care se nasc acele vibrații interioare care dau un fenomen, un adevăr, un fact muzical artistic. Ori aicia, rolul fiecărui dirijor este determinant, dar fiecare dirijor respectă partitura însă în felul lui. De acolo vin și diferențe, nici unul nu-și ia niște libertăți față de partitură și fiecare încearcă să extragă adevărul dintr-o partitură în felul în care el însuși înțelege acest lucru.

 

–Cât este de greu să transmiţi o emoție, sau mesajul unei piese?

–Desigur nu este ușor pentru un dirijor, pentru că vedeți, meseria asta de dirijor este nespecifică pentru un muzician, în sensul că un dirijor este acel muzician care nu imită sunete. Deci dacă vreți este o contradicție, o apsurditate din capul locului, sau un handicap pentru că dacă un cântăreț, un instrumentist se poate exprima direct așa cum dorește, dirijorul nu o poate face. El se exprimă prin intermediul unor oameni care la rândul lor, cum spuneam mai înainte, își au personalitățile și propria lor imaginație, cultură și capacitate de înțelegere. Ori de a transmite acest lucru prin intermediul altora, asta este arta dirijorului și asta se numește arta comunicării.

 

–Cum se crează magia la un concert? Care ar fi totalitatea procedeelor, formulelor, gesturilor prin care ar putea fi invocate anumite farmece, fascinații, atracții ale unui concert spre a produce miracole?

–La această întrebare nu există un răspuns propriu-zis pentru că aceeași lucrare, să spunem, dirijată de cinci ori, în cinci rânduri, în cinci săli diferite cu aceiași orchestră în același spațiu acustic; contează spațiul acustic, contează orchestra, contează publicul, contează momentul, deci, deși având aceleași date, să spunem, vor suna de cinci ori altfel. Niciodată o interpretare live nu va fi sută la sută identică cu aceeași interpretare de cu o zi înaine, sau de cu o zi după. Așa încât există acel inefabil, acele unde, dacă doriți, acele vibrații, cum spuneam mai înainte, care pot să apară sau pot să nu apară, la același om cu aceleași condiții. Este frumusețea misterului artistic. Trebuie să credem că există până la urmă, oricât de inteligenți am fi, oricât de cultivați, de evoluați în meserie am fi, trebuie să gândim și faptul că există un așa numit inefabil, acel inexprimabil, acel întâmplător, aleator care se poate naște sau nu. Este ca și viața cu aceleași elemente chimice; uneori se poate naște o viață și alteori sunt insuficiente pentru ca să dea acel mister, aceea ce se cheamă viața, existența. Asta înseamnă muzica în momentul în care vorbim de emoții, de momente extraordinare. Este vorba de viață. Atunci ceva s-a petrecut, încât înțelegem, ne pune față-n-față cu un fenomen, care repet, este deasupra sunetelor, cum spunea Celibidache, este după sunete.

 

–De-a lungul anilor ați susținut concerte în lumea întreagă. Aveţi vreo amintire specială? Vă leagă sentimente aparte de vreun loc sau eveniment anume?

–Sunt cam multe. Am dirijat peste două mii de concerte, așa că este greu să selectez unu, două, trei. Dar sigur că o mare bucurie mi-a făcut perioada de șaptesprezece ani în care am lucrat cu Orchestra Hallé de la Manchester, o orchestră extraordinară. Am avut satisfacții deosebite în mai multe părți, știu eu, la San Sebastian cu Orchestra Națională Bască, unde am stat șapte ani ca director artistic, apoi ocazional există multe, multe momente de care îmi pot aduce aminte cu plăcere. Să spun acuma unu, care îmi vine în clipa asta în minte, este să zicem prima audiție a operei „Edip“ de Enescu pe care am făcut-o la Edinburg, o primă audiție britanică, cu o distribuție internațională și cu BBC Scottish Symphony Orchestra să zicem cele mai bune evenimente pe care le-am trăit și legate de faptul că am avut oportunitatea ca să-l prezint pe Enescu pentru prima dată sub forma creatorului Edip.

 

–Cum petreceţi timpul liber? Ce alte preocupări aveți?

–Am mult prea mult timp liber față de cât aș dori eu să muncesc. Pentru mine timpul liber se asimilează cu timpul care mă ocup de ceea ce fac, de adevărata mea bucurie. Sigur am timp liber îndeajuns și sunt un pasionat cinefilm, mă uit la filme bune, mai citesc, dar din ce în ce mai puțin că nu mai am atâta forță de concentrare, și nici dorință de a intra în fictiv, îmi plac mai mult lucrurile concrete. Dacă ar fi vorba de lecturi îmi plac amintirile.

 

–Dacă ați face o paralelă între a dirija un cor sau o orchestră, care este preferinţa

d-voastră?

–În principal eu sunt dirijor de orchestră, dar sigur că mă exprim mai mult în afara vorbelor. Încerc să scot un sens cât mai profund din sunetele abstracte, respectiv din cele instrumentale și mai puțin din cele vocale. Totuși, nimic la modul absolut nu trebuie să luăm strict, în sensul în care dirijez destul de mult, sau am dirijat și operă, iar lucrările vocal-simfonice de mare calitate îmi fac o foarte mare plăcere să le dirijez, de exemplu „Recviemul“ de Mozart, „Missa Solemnis“ de Beethoven…

 

–Ce sfaturi i-ați fi dat acum tânărului Cristian Mandeal la începutul carierei sale? Credeţi că drumul dumneavoastră atunci ar fi fost diferit?

–Este o întrebare destul de spinoasă în sensul în care fiecare când ajungem bătrâni ne gândim cu părere de rău la anumite decizii pe care le-am luat în timpul vieții. Dacă ar fi ca să-l sfătuiesc pe Mandeal să facă altceva ar fi ca să-și fi luat niște decizii pentru propria lui existență mai profitabile pentru el însuși decât a făcut-o atunci când a trebuit să ia niște decizii, care l-au dus în dreapta și nu în stânga, sau în stânga și nu în dreapta, sau înainte și nu înapoi, sau înapoi și nu înainte. Deci aceste decizii pe care noi le luăm de-alungul vieții noastre și de care nici nu ne dăm seama cât de hotărâtoare pot fi și ce influență enormă o să aibă această decizie pentru întregul nostru viitor; sunt nenumărate deciziile acestea. Aproape în fiecare clipă decidem câte ceva pentru noi înșine și de multe ori decidem foarte bine. Mi-ar fi plăcut ca tânărul Mandeal să fi avut o capacitate de discernământ și de decizie pentru el însuși mai bună decât acum.

 

–Cum se urcă scările spre succes?

–Printr-un răspuns foarte banal, în general prin muncă, prin perseverență și cinste și adevăr. Nu poți să păcălești profesia. Nu poți să păcălești pe nimeni că te prinde până la urmă. Adică santilbangii baghetei sunt foarte mulți. Din păcate în dirijat există un procent destul de mare de falși dirijori care confundă scopul pentru care ei stau în fața unei orchestre cu succesul imediat vizibil de public. Nu există în manifestarea dirijorului decât capacitate cinstită și încercare de a scoate adevărul muzical la iveală. Detest succesele vizibile, acelea exterioare, acelea de moment, care foarte mulți din dirijori le practică. Așa cum vorbeam impostura din păcate în dirijat este posibilă, în sensul în care este exact acea parte, pe care eu o consider handicap, faptul că bagheta nu sună, alții o consideră dimpotrivă un mare avantaj prin faptul că bagheta nu se aude. E permis să faci cu bagheta orice în aer și să păcălești dacă vrei în primul rând publicul, căci orchestra se lasă mai greu păcălită, dar sunt și cazuri de genul acesta; dar în general orchestra nu, dar publicul da. Deci, pentru succesul pe care eu am încercat ca să-l construiesc a fost acela al seriozității. Altă rețetă nu prea știu.

 

–Ce concerte şi proiecte Vă mai aşteaptă în curând, în viitorul apropiat?

–Din păcate prea puține. În general, în ultimii ani am lucrat intens cu Orchestra mea de tineret pe care am înființat-o în anul 2008 și până astăzi în mod constant. Avem diverse turnee, avem succese. În ultimii doi, trei ani, înainte de pandemie, au fost niște ani foarte, foarte fructuoși. Am cântat în locuri extrem de importante din Europa, săli ca Fliarmonica din Berlin, Filarmonica din Paris, Santa Cecilia, Hamburg, Konzerthaus la Berlin, Konzerthaus la Viena, Musikverein la Viena, în locuri foarte forate importante am cântat cu ei și asta mi-a adus o mare satisfacție, în primul rând pentru faptul că am reușit să creez chiar un organism care este al meu. N-a fost preluat de la nimeni, n-are istorie. Eu l-am format și a fost dus de mine până la aceste cote înalte. În rest, pandemia aceasta, pe care am traversat-o, a distrus o mulțime de repere geografice, care înainte erau active. Foarte multe lucruri și-au încetat activitatea, apoi, s-au schimbat foarte multe direcțiuni artistice. Fiecare director artistic vine cu „noua clientelă“ pe care o are. Vechile legături se pierd, așa încât în clipa de față dirijez mult în România, la București, Orchestra radio, în special Orchestra mea de tineret și din când în când, știu eu, la festivaluri, filarmonici ca a d-voastră, unde mai sunt invitat.

Aș dori să revenim la normalitate, pentru că muzica făcută la distanță și prin mijloace electronice, cibernetice, muzica online mie îmi repugnă. Chiar dacă a fost o soluție de moment o consider doar un paleativ și nimic altceva. Muzica făcută fără adresă, respectiv fără acel public viu pe care să-l simți în spate și a cărui reacții să le receptezi, vrând ne vrând, chiar dacă stai cu spatele, este destinată nimănui. Este un fel de, cum era pe vremea Dacilor, care trăgeau cu arcurile în spre nori ca să-i împrăștie. Sunt gloanțe aruncate în vânt. Nu se adresează nimănui. Sper din tot sufletul ca această perioadă să fie trecătoare și să ne reîntoarcem la activitatea noastră specifică, normală.

 

–Vă mulțumim mult, Vă urăm să aveţi parte de sănătate şi Vă aşteptăm cu drag de fiecare dată, la noi în Serbia, la Belgrad dar și la Novi Sad.

Convorbire realizată de Ileana Ocolișan Baba