ÎNCHIDEREA NOMUS-ului A FESTIVITĂȚILOR MUZICALE DE LA NOVI SAD – CORUL ȘI ORCHESTRA SIMFONICĂ A RTS
Corul și Orchestra Simfonică a Radioteleviziunii Serbiei, conduși de mâna sigură a maestrului Bojan Suđić, ne-au oferit în încheierea NOMUS-ului, Festivităților Muzicale de la Novi Sad, momente de bucurie interioară și de reflecție spirituală cu o intensă interpretare a motetului Ave Verum Corpus în Re major K 618 și a Requiem–ului în re minor K 626 de Wolfgang Amadeus Mozart (1756-1791). Și-au mai dat concursul soliștii: soprana Aneta Ilić, mezzo-soprana Višnja Radosav, tenorul Stevan Karanac și basul Nebojša Babić.
Motetul Ave Verum Corpus în Re major K 618 este una dintre cele mai populare lucrări ale lui Wolfgang Amadeus Mozart și un pilon al repertoriului coral sacru. Este gen de muzică vocală religioasă polifonică pe care Mozart a compus-o în ultimul an al vieții sale. A fost scris aproape ca o plată către un prieten. Anton Stoll era maestru de cor la o mică biserică din Baden și îl ajutase adesea pe Mozart făcând aranjamente de călătorie pentru soția sa, Constanze. În ciuda grijilor sale legate de bani, lui Mozart îi plăcea totuși să se asigure că soției sale îi este bine la Baden. Scriind foarte simplu, Mozart era probabil conștient de limitele unui cor de oraș mic. Ave Verum Corpus în Re major K 618 a fost scris pentru a fi interpretat de sărbătoarea „Corpus Christi“.
Recviemul în cultul romano-catolic este slujbă religioasă pentru pomenirea unei persoane decedate; muzică corală compusă pentru această ocazie. Ascultându-l, în inimă percepem că o rază din luciul ceresc a ajuns la noi, și această senzație o vom avea de fiecare dată când audiem marea meditație, dramatică și senină, despre moarte. La Mozart totul este în armonie perfectă, fiecare notă, fiecare frază muzicală așezată unde trebuie. Acesta este un dar al Harului lui Dumnezeu, dar este și rodul credinței vii a lui Mozart, care – în special în muzica lui sacră – reușește să dea răspunsul luminos al iubirii divine, care inspiră speranță, chiar și atunci când viața umană este sfâșiată de suferință și de moarte.
În ultima scrisoare către tatăl său muribund, Mozart spune astfel despre etapa finală a vieții pe pământ (puțin cam neobișnuit): „de câțiva ani am intrat în atâta familiaritate cu această prietenă sinceră și preaiubită a omului, [moartea], încât imaginea ei nu numai că nu mai are pentru mine nimic înfiorător, ci îmi apare chiar foarte liniștitoare și consolantă! Și îi mulțumesc Dumnezeului meu că mi-a dat norocul de a avea oportunitatea de a recunoaște în ea cheia fericirii noastre. Nu merg niciodată la culcare fără să mă gândesc că ziua următoare poate nu va mai fi. Și totuși nimeni dintre cei care mă cunosc nu va putea spune că în companie eu sunt trist sau indispus. Și pentru acest noroc îi mulțumesc în fiecare zi Creatorului meu și îl doresc din toată inimă fiecăruia dintre semenii mei”. Este o scriere care manifestă o credință profundă și simplă, care se evidențiază și în marea rugăciune din Recviem, și ne conduce, în același timp, să iubim cu intensitate evenimentele din viața pământească precum daruri ale lui Dumnezeu și să ne ridicăm mai presus de ele, privind cu seninătate la moarte ca la „cheia” pentru a trece pragul porții spre fericirea veșnică.
Această miraculoasă, grandioasă lucrare a fost de fapt cântecul de lebădă al lui Mozart, compus cu câteva luni înainte de trecerea în eternitate a genialului compozitor austriac, este o comoară muzicală care îi comemorează pe cei plecați la odihna veșnică. De-a lungul istoriei, lucrarea vocal-simfonică care te poartă prin diferite stări, de la zbucium la melancolie ori de la mâhnire la resemnare, și-a păstrat valoarea incontestabilă, muzica unica ștergând lacrimi și aducând alinare sufletelor private de persoanele iubite.
Din latină, cuvântul “requiem” este tradus ca „pace”. O lucrare solemnă, tristă și sublimă care aparține genului muzicii religioase. Din secolul al XV-lea, de regulă, ceremonia a fost făcută în memoria celui decedat, un tribut adus amintirii oamenilor care au părăsit această lume.
În vara anului 1791 lа Mozart a venit un străin misterios, din cap până-n picioare înfășurat într-o mantie neagră. El nu sa prezentat, dar a plătit o sumă considerabilă pentru crearea misei funerare – requiem. Clientul nu a limitat timpul, dar a cerut să păstreze secretul autorului. Torturat de sărăcie, Wolfgang Amadeus a acceptat această propunere. Câțiva ani după moartea lui Mozart, a devenit cunoscut faptul că acel client misterios a fost contele Franz von Valseg, care avea obiceiul de a cumpăra lucrările autorilor anonimi talentați și să le treacă pe numele propriu. El a ordonat muzica pentru a onora memoria soției sale, iar când lucrarea a fost executată în 1793, pentru prima dată, a fost scris „Recviemul de Count von Valsega“.
Compozitorul a murit la 5 decembrie 1791 și nu a avut timp să termine lucrarea. Cu toate acestea, istoria despre Recviemul lui Mozart nu sa terminat acolo.
Recviemul scris de Mozart, în pragul morții sale, este una dintre cele mai mari creații ale genului muzical care a inspirat numeroși compozitori. Muzica profundă, sublimă și emoționantă nu lasă pe ascultători indiferenți, penetrează în colțurile cele mai îndepărtate ale sufletului. Recviemul este un adevărat imn de tristețe și mâhnire, care reflectă aceste sentimente dureroase.
Deși au trecut mai mult de 200 de ani de la publicarea lucrării, această muzică încă mai sună la ceremonii memoriale și la concerte. Versiunea scrisă de Süssmayer a primit o mare recunoaștere, oricât de mulți compozitori încearcă în mod repetat să rescrie lucrarea pentru a o îmbunătăți și a o adapta la tradițiile moderne.
Presimțindu-și sfârșitul prematur, se spune că Mozart a compus lucrarea de fapt pentru propria sa slujbă funerară. Compozitorul a reuşit să pună pe hârtie primele părți, până la emoționantul fragment Lacrimosa.
Fără îndoială, interpretarea susținută de soliștii, corul și muzicienii din Belgrad a fost deosebit de apreciabilă. Formația instrumentală a conferit pe tot parcursul lucrării tonul potrivit, solemn și cumpănit atunci când era necesar (ca în Introitus, cu dialogul inițial magnific între fagot și corn), puternic și energic când partitura o cere (în Dies Irae și Confutatis). De la început până la sfârșit, domină o linie melodică clară și precisă care, stăpânește o mare varietate de tempo-uri și o bogăție aleasă a sunetelor nuanțate.
În ce privește partea vocală, apreciem corul cu o dicție clară care a stăpânit perfect părțile menite lui din acest Requiem. Fuziunea dintre vocile masculine și feminine funcționau în plină forță și, ca și în cazul orchestrei, măiestria nuanțelor este remarcabilă de-a lungul lucrării, până la ultimele bare ale Lux æterna.
Lacrimosa este la fel de copleșitoare, a început pianissimo, cu gurile abia deschise, pentru a merge spre crescendo și să încheie cu măiestrie și energie, cu un „ Amin “puternic. În mișcarea Lacrimosa simbioza dintre orchestră și cor este totală și se pare că timpul parcă s-a oprit brusc. Vocile se pierd într-un ecou etern, urmat de o tăcere uluitoare, evlavioasă.
Aneta Ilić evoluează pe tot parcursul concertului cu o voce vibrantă de soprană, clară și ușor de ascultat. Alături de ea, mezzo-soprana Višnja Radosav se afla și ea în largul său, dezvoltând ariile cu ușurință vocală apreciabilă, deosebit de caldă. Vocile masculine Nebojša Babić proiectează cu iscusință o voce de bas cumpătată, dând intervențiilor sale cantitatea potrivită de ardoare și mister. În cele din urmă, Stevan Karanac este un tenor cu înălțimi vibrante și plăcute. Cert este că, dincolo de caracteristicile lor specifice, cei patru solişti au oferit publicului adevărate momente de graţie în cadrul intervenţiilor lor comune. Acesta era cazul în Benedictus, unde cele patru voci răspund una altiea într-un echilibru perfect de nuanță și sunet.
Această magistrală și sublimă sonoritate a fost coordonată cu deosebită măestrie, abilitate și meșteșug de neîntrecutul dirijor Bojan Suđić.
A fost astfel un Recviem de înaltă calitate oferit publicului din Novi Sad care, la finalul unui spectacol de aproximativ cincizeci de minute, lasă să plutească o liniște riguroasă înainte de a oferi artiștilor ovația binemeritată.