Valoarea mea profesională era că eu puteam face orice personaj, un mare avantaj că am putut să mă transform în orice rol clasic, demi-clasic şi de caracter – declară maestrul CĂLIN HANŢIU

Spectacolul comic de balet La fille mal gardée, Fata rău păzită, după muzica compozitorului francez Ferdinand Hérold, pe libretul lui Jean Dauberval şi în aranjamentele muzicale semnate de John Lanchbery, după 23 de ani figurează din nou în repertoriul Baletulului Teatrului naţional sârb din Novi Sad. De la premiera baletului Fata rău păzită, interpretat la Bordeaux, în anul 1789, şi până astăzi, au trecut 230 de ani şi acest spectacol a rămas fidel, în general, în viziunia primilor săi autori, reuşind, în acelaşi timp, să captiveze şi publicul zilelor noastre.

La T.N.S. din Novi Sad prima reprezentaţie cu acest spectacol, cu un succes triumfător, a avut loc la 20 aprilie 1973 în coregrafia şi regia lui Iko Otrin. Datorită succesului mare de care a avut parte, a urmat încă o premieră, în aceeaşi coregrafie şi regie, a lui Iko Otrin la 13 mai 1986, reluată fiind la 22 februarie 1991 şi interpretată până în stagiunea 1995/1996.

Interpretarea acestui savuros spectacol cu baletul Fata rău păzită, pe scena T.N.S. din Novi Sad este justificată de caracterul vesel şi spumos al acestei pastorale dansate, un spectacol pentru întreaga familie. O comedie dansată de factură realistă.

Spectacolul de balet Fata rău păzită de la Novi Sad a fost foarte bine coordonat şi înjghebat, din punct de vedere muzical dar şi tehnic, după viziunea maestrului Călin Hanţiu, dansatorii prezentându-se întro formă mult mai bună de dans decât pănă acum, accentuate şi evidente fiind îndrumările regizorului, în ce priveşte ţinuta, expresivitatea, mişcările scenice, muzicalitatea, ritmica etc. Un spectacol de zile mari. Dar de data aceasta nu ne-am propus să vorbim despre spectacol.

În urma premierei şi a primei reprize a baletului Fata rău păzită, am stat de vorbă cu pedagogul, coregraful şi regizorul Călin Hanţiu, oaspete din România, care, pentru cea de a doua oară, colaborează cu baletul T.N.S. din Novi Sad.

D-nul Călin Hanţiu este maestru de balet de talie mondială, unul dintre celebrii artişti cu care România se poate mândri. Este un Domn, în adevăratul sens al cuvântului, pe care, am avut onoarea să-l cunosc, personal, anul curent 2019 cu prilejul venirii D-sale la Novi Sad şi am descoperit un mare artist, mereu cu zâmbetul pe buze, ţinută deosebită, cu o figură luminoasă, caldă, prietenoasă. În ciuda programului încărcat cu repetiţii, pregătiri pentru spectacole, a avut bunăvoinţa de a ne împărtăşi câteva date despre personalitatea sa şi despre lumea dansului. Am aflat astfel, cât de grea – dar şi cât de frumoasă – este viaţa unui balerin, ce sacrificii sunt necesare pentru a atinge performanţa şi ce sfaturi ar da unor tineri aspiranţi la o carieră de balerin.

-În primul rând vă mulţumesc pentru frumoasele cuvinte în deschiderea acestui reportaj şi vreau să vă spun că de fapt nu eu am ales calea baletului, ci mama mea, dar totul a avut o desfăşurare bună, datorită plăcerii mele de a dansa. Am avut un talent nativ de a dansa, de la părinţii mei, care erau mari iubitori de dans, de folclor şi de dans modern. Aşa că hotărârea a fost a mamei de a mă trimite la Cluj-Napoca şi de a începe cariera de balerin la Liceul de artă „Octavian Stroia”, cum se numeşte la ora actuală, din Cluj-Napoca, oraş, de care sunt foarte legat, unde am trăit 13 ani, făcând şi liceul, unde am fost şi soldat la Teatrul de revistă din această localitate, unde puneam chiar montările de scenă şi pregătirile de lumini şi mai şi dansam şi 3 ani, până în anul 1979, am fost angajatul Operei din Cluj-Napoca. Deci, cam asta a fost începutul vieţii mele artistice, după care am hotărât să plec la Constanţa unde era un teatru nou înfiinţat de către Oleg Danovski şi Aurel Manolache, două personalităţi ale artei româneşti. Aurel Manolache a fost directorul Teatrului „Fantazio” pe care l-a ridicat dânsul în Constanţa iar Oleg Danovski a fost maestru de balet care a primit un mare ajutor din partea partidului de atunci, pentru că totul era ca să primeşti locuinţe pentru balerini, ca să poată să vină, să fie angajaţii unei companii. Deci, aşa a început viaţa mea de balerin.

-Dar rampa de lansare pentru mine – a continuat maestrul Hanţiu, a fost curajul, plăcerea şi lipsa de timiditate în scenă. Asta m-a propulsat foarte mult chiar din clasa a 6-a, a 7-a, când am fost introdus în spectacole pentru copii la opera maghiară din Cluj şi unde făceam nişte dansuri de tineri, solicitaţi, cam de două, trei ori pe lună şi în general toţi cei care nu aveam emoţii în scenă. Eu nu aveam niciodată emoţii în scenă, asta a fost rampa mea de lansare. Lipsa emoţiilor, plăcerea de a dansa şi curajul de a face tot ceeace mi se cere.

-Mama mea a dorit să devină actriţă, însă în vremea ei acea meserie pe atunci, nu era prea apreciată şi a renunţat. Văzându-mă pe mine că am talentul de a dansa şi de a fi expresiv, pentru că şi acuma pe faţa mea se poate vedea, foarte uşor, reacţiile mele pozitive sau negative, pe care le pot avea în jurul unor persoane. Şi deci asta a fost hotărârea pentru a merge şi a face balet.

*Cum este viaţa de balerin? Cât de dură şi cât de frumoasă este ea? Aţi renunţat la alte vise sau la altceva, în favoarea baletului?

-Nu pot să spun că am avut alte vise. Mi-a plăcut foarte mult viaţa sportivă. Poate mi-ar fi plăcut să fac sport, sau poate profesor de istorie, pentru că foarte mult mi-a plăcut istoria. Dar am cochetat cu sportul, fodbalul, tenisul de masă în care am fost, poate nu foarte bun, dar valabil, să spun aşa. Viaţa de balerin a fost foarte frumoasă pentru mine. Am prins o perioadă foarte bună, în care nu era concurenţa de acuma, în sensul că balerinii de acum trebuie să fie aproape solişti în ansamblu şi vă daţi seama cum trebuie să fie soliştii şi prim soliştii. Deci este o meserie dificilă, dar norocul este ca pedagogul şi profesorul care te învaţă să te înveţe de la început corect. Altfel e un chin.

-Cel mai important rol al carierei de a fi balerin este responsabilitatea. Deci dacă ai responsabilitate atunci reuşeşti să devii un balerin foarte bun sau chiar de excepţie. Mişcările cele mai grele sunt multiple. În general cele de piruete, cele de turaţii, cele de sărituri. Dar în ziua de astăzi, tehnica a evoluat atât de mult, încât acum 30 de ani nimeni nu-şi închipuia că se poate ajunge la o tehnică perfecţionată ca în ziua de astăzi.

*Aţi desenat muzica şi aţi colorat emoţiile în baletele celor mai renumiţi coregrafi? Destăinuiţi-ne câteva amănunte?

-Am dansat aproape tot în viaţa mea artistică începând de la Siegfried pînă la Spartacus, sau începănd de la Albert până la Don José din Carmen, sau începând cu prinţul Désiré din Frumoasa din pădurea adormită până la Basil din Don Quixote, sau începând de la prinţul din Spărgătorul de nuci şi am ajuns ca să dansez coregrafia renumitei coregrafe din Suedia Birgitte Guldberg. Am avut marea şansă de a interpreta un rol deosebit, rolul Pablo Neruda din baletul Raport, un balet conceput pe Simfonia a noua de Anderson, balet despre intriga situaţiei sociale care astăzi revine, viaţa dintre cei mai bogaţi şi cei mai puţin bogaţi, săraci.

*Aţi avut vreodată leziuni serioase în timpul dansului şi ce metote se folosesc pentru evitarea acestora?

-Am avut leziuni modeste, spre bucuria mea. Am avut un corp foarte bine structurat, iar dacă am avut nişte probleme le-am avut din cauza unor greşeli tehnice. La concursul din Varna unde am participat în 1976 am avut o ruptură musculară aproape totală, D-zeu a fost alături de mine şi m-a salvat. Am revenit în ţară, am făcut nişte injecţii de cortizon şi mi-a trecut. În rest am avut doar nişte blocări musculare care s-au datorat unor divergenţe de climă din sala de spectacole. Iar acuma la bătrâneţe simt nişte dureri la degetele picioarelor datorită multiplelor scene din Europa care sunt mai dure decât scenele de teatru, pentru că în turnee dansam şi în centrele culturale care aveau mai mult parchet de orchestră simfonică, pentru sunet şi atunci erau mai dure.

*Cum aţi împăcat, de-a lungul timpului, cariera cu viaţa de familie?

-La început viaţa mea de familie, împreună cu baletul, a fost foarte bine, că şi prima mea soţie era balerină. Cu a doua soţie am fost apropiaţi, ea fiind actriţă, eu fiind balerin. Nu mă pot plânge că am avut o viaţă dificilă pentru că ne-am înţeles şi eram implicaţi amândoi în lumea artei. Pe a doua soţie mai mult am ajutat-o. Am înţeles că doreşte să aibă o carieră la facultate. A şi ajuns decanul Facultăţii de teatru, la ora actuală şi înţelegând dorinţa ei de a face o carieră profesională, se acceptă şi se înţeleg lucrurile astea. Nu pot să spun că am avut divergenţe foarte mari din acest punct de vedere.

*Ce sfaturi aveţi pentru tinerii ce doresc să îmbrăţişeze aceeaşi chemare?

-Sfatul este foarte simplu. În primul rând trebuie să aibă un corp ideal. În ziua de astăzi nu mai merge divergenţe fizice, adică să fiu mai explicit, fata mea de 18 ani, Catinca, e foarte talentată în balet, în dans, în teatru, în expresivitate, muzicalitate, dar are un corp masiv şi o statură mai puternică ceea ce pentru balet, în ziua de astăzi nu se poate, iar ca să faci această meserie trebuie să ai o nebunie, să uiţi de tot ceeace poate să fie omenesc, pentru că concurenţa te împinge la o astfel de situaţie, să renunţi şi să te dedici numai artei. Trebuie să ai o pasiune mult mai mare decât acum 20, 30, 40 de ani, pentru că este şi tehnică şi pasiune şi responsabilitate, se adună totul şi concurenţa te obligă ca să faci aceste sacrificii, chiar familiale, de relaţii cu prietenii etc. Nu este uşor, dar este foarte frumos, pentru că poţi să vezi lumea, poţi să schimbi diferite ţări, continente, pe care poţi să le vezi, să ai posibilitatea de a cunoaşte stări şi vieţi sociale diferite, dar, totuşi să fii foarte pregătit şi să ai o responsabilitate totală.

*Care sunt cele mai frumoase amintiri din cursul carierei D-voastră. Desigur că aţi avut parte de momente haioase pe scenă. Îpărtăşiţi-ne şi nouă câteva?

-Una din cele mai frumoase, mai stranie amintire este că la Los Angeles nu m-am dus să văd Hollywood-ul, pentru că trebuia să dansez şi îmi spuneam, eu reprezint România, deci nu am voie să plec, mai ales că am intrat pe scenă şi am văzut cinci rânduri de balcoane, ce pentru mine a fost un şoc, am zis, eu trebuie să rămân în hotel împreună cu fosta soţie să mă pregătesc. Cineva odată mi-a făcut o glumă. Eu eram mândru pentru că întotdeauna când compania avea nevoie de un rol nou de învăţat, se ştia că eu intru foarte repede în rol. Am ajuns să dansez chiar şi Wolfgang, profesorul lui Singfried din Lacul lebedelor şi pentru ca să fiu botezat în ideea de a fi în acest rol, unul dintre solişti, Francisc Balcai din Timişoara, care a mers cu noi în turneu în America, mi-a pus o greutate de scenă de vreo 10 kg. în perina coroanei pe care trebuia să o duc prinţului. Toţi ştiau ce e acolo, afară de mine. Când am ajuns la prinţ, dânsul întrebă: – „e greu Căline?”, ei tot mai făceau mizanscenă ca eu să ţin coroana cât mai mult, şi atunci eu i-am zis: – „ia-o te rog că nu mai pot”. Deci, ăsta e unul dintre haioasele momente întâmplate în anul 1982.

*Ce ne puteţi spune despre cursul teatru dans contemporan cu semi-profesionişti şi despre spectacolul La vita mia pus în scenă cu aceştia?

-Teatru dans contemporan este o descătuşare a emotivităţii personale. Au fost oameni care erau în diverse meserii şi după un timp au început să fie mult mai lejeri, toleranţi şi au început să câştige încredere în ei. Într-adevăr, teatru dans contemporan este o stare de descătuşare a emotivităţii a introvertitului. Sunt foarte mulţi oameni introvertiţi şi atunci ei nu simt ceeace ar trebui să simtă un om normal, au o rigiditate. Prin aceste cursuri am făcut să se deschidă şi să simtă plăcerea situaţiilor create. Cu ei am creat La vita mia pe muzică de canţonete italieneşti în care am dat tematica unor stări pe care le întâlnim în viaţa italiană. De exemplu: cei care se pregătesc dimineaţa în oraş să meargă la muncă, alţii să facă pizza, alţii încep să adune vinul, alţii încep să vândă peşte, era ideea unei vieţi care se petrece într-un oraş italian. Muzica canţonetelor italiene, ideea care mi-a venit datorită faptului că am lucrat 3 ani în Italia, la Cosenţa, ca profesor la Academia de balet „Isabela Sisca”, unde am cunoscut anumite situaţii ale vieţii italiene pe care le-am transformat într-un spectacol de teatru dans, de o oră, cu foarte mare priză la public şi bucurie mare, îndeosebi pentru cei ce lucrau la acest spectacol.

*Şi acum Vă rugăm ceva despre „Călin Hanţiu – Cavalerul baletului constănţean”

-Am fost denumit „Cavalerul baletului constănţean” pentru că am avut o foarte mare implicare în baletul constănţean din 1979 şi am trecut de la prim solist la faptul de a fi pedagog şi după aceea coregraf. Am montat spectacole obligatorii sau spectacole pe care le-am hotărât eu, fiind directorul companiei la un moment dat şi fiind foarte mult atras de creaţii personale, de ex. ca să înţelegeţi această atracţie, am coregrafiat împreună cu fosta soţie viaţa mea şi a ei, pe muzica lui Smetana pe cvartetul de coarde Din viaţa mea, şi, Din viaţa mea cu viaţa mea, un profesor din Iaşi, mi-a şi spus de ce nu-i spun Biografii, adică biografia lui Smetana şi biografia mea. Şi am creat efectiv, viaţa mea cu fosta soţie, cum ne-am cunoscut, cum a fost operată, cum a fost bolnavă în Germania, cum a revenit pe scenă, cum am revenit în viaţa socială şi cum, cu prima soţie n-am avut copil, spectacolul se termina cu un copil de doi, trei anişori care trecea prin scenă – era o neîmplinire a noastră. Tot legat de fosta soţie, după ce n-am mai trăit împreună, ca să vedeţi, am creat pe Visul unei nopţi de vară, pe celebrul duet, despărţirea noastră şi se numea Prea multă realitate poate fi prea mult. Deci acesta sunt eu. De la ceeace mi se cere, cum şi acuma mi s-a cerut la Novi Sad La fille mal gardée, care după reacţiile publicului şi ale presei a avut mare succes. Nu mi-a plăcut acest spectacol la început, consideram că e un balet stupid, simplu, cu muzică banală, dar după ce am reluat audiţia, am descoperit nişte nuanţe muzicale excepţionale, bineînţeles în versiunea engleză, care m-au ajutat să aduc spectacolul la nivelul pe care l-aţi văzut şi d-voastră.

-Cel mai important lucru – spune maestrul Hanţiu, este ca balerinii să aibă puterea improvizaţiei în care publicul, pur şi simplu nu-şi dă seama că nu a trebuit să fie aşa, dar a ieşit totuşi bine. Această putere a improvizaţiei scenice este desăvârşită pentru un balerin. Să vă spun şi eu o glumă apropo de situaţia respectivă. La Bucureşti mi s-a povestit cum unui solist, orchestra cânta foarte rar variaţia din Singfried încât la un moment dat a făcut doar din deget şi când trebuia să joace double, a făcut doar din mână şi când a terminat ultima linie dreaptă de „tour en lair de double tour” s-a oprit; s-a uitat la public, s-a întors spre dirijor şi i-a zis: – „pe tempo-ul ăsta să dansezi d-ta”.

-Sincer să vă spun ca regizor de balet puteam să fac mai mult însă m-am retras din funcţia de director pentru că oamenii din societatea noastră, acum 10 ani, erau de neînţeles, de neacceptat şi am ajuns la o stare psihică foarte neplăcută şi am renunţat. Dar mi-am regăsit viaţa coregrafică în rândul copiilor, cu şcoala privată de balet şi cu o colegă de la Constanţa cu care am lucrat şi colaborez cu ea şi în continuare în sensul că am realizat cu ei nişte spectacole cum ar fi Peter Pan, Spărgătorul de nuci, Mary Poppins, Scufiţa roşie, după aceea am mai făcut şi la Călăraşi la şcoala mea privată Petrushka, La Bayadere… deci am realizat cu copii nişte lucruri atât de frumoase şi neaşteptat de bine, pentru că copii ascultă şi nu pierzi vremea ca şi cu profesioniştii, cărora trebuie să le amănunţeşti, fiecare mişcare. Acum 30 de ani balerinul nu vorbea atât de mult cât vorbeşte acuma. Făcea tot ce spunea coregraful. Acuma însă, trebuie explicat totul. Din punct de vedere coregrafic am început cu Rapsodia albastră de Gershwin. A fost prima mea montare mai importantă, după care am continuat cu Anotimpurile de Vivaldi, cu Frumoasa din pădurea adormită, cu Pinocchio prezentat cu succes şi în Germania, Cenuşăreasa, La fille mal gardée la Novi Sad etc. Ca solist, în schimb, am avut o mult mai mare desfăşurare, am dansat foarte multe roluri. Din punct de vedere coregrafic pot să spun că sunt un pic stagnat, în sensul că nu am avut mai multe colaborări cu alte teatre.

-Şcoala particulară de la Călăraşi am iniţiat-o datorită unei mame care şi-a dorit foarte mult ca fata ei să facă balet şi am zis, de ce să vă chinuiţi să veniţi voi la Constanţa, mai bine vin eu la Călăraşi, adunaţi copiii şi facem ore de balet. Şi aşa a început aventura mea la Călăraşi cu şcoala privată de balet, care şi acuma funcţionează. Am o colegă care îmi ţine locul în absenţa mea. Călăraşi, este un oraş care nu a avut şcoală de balet. Am explicat părinţilor că nu este neapărat să devii profesionist, pentru că prin orele de balet copii au o altă atitudine, au altă reacţie, baletul, nouă ne place să spunem, că are teatralitate, mişcare, muzicalitate, culoare, are formă fizică, coordonare, o multitudine de arte care se găsesc în viaţa artistică de balerin. Cine înţelege acest lucru este foarte bine. De exemplu sunt acuma la modă, văd şi la d-voatră, oameni maturi cărora le place să facă ore de balet pentru că se simt mai stăpâni, mai liberi, mai coordonaţi în mişcări, în gândire, în stări. Şcoala mea particulară de balet de la Călăraşi a început acum 6, 7 ani şi deocamdată durează. Suntem într-o bucurie a spectacolului care se întâmplă întotdeauna în luna iunie, eu fiind mereu plecat în lunile de iarnă nu ajung să fac spectacole de Crăciun şi Anul nou. Sunt în jur de 30 de copii, aş fi putut să adun mai mulţi, dar viaţa artistică mi-a impus o anumită stricteţe.

*După toţi anii de carieră, simţiţi că a meritat, de fapt, să faceţi aceasta în viaţă?

-Da, chiar mă bucur şi totodată sunt mulţumit de hotărârea mamei mele, pentru că tatăl meu nu a vrut să fac aşa ceva, el fiind inspector de bancă naţională, dar cred că nici n-aş fi fost eu genul de situaţii de birou. Nu regret nimica din ceea ce am făcut, bineînţeles că am luat uneori şi nişte hotărâri mai capricioase, de care de multe ori regreţi, dar, sunt hotărâri pe care le depăşeşti. De exemplu, am făcut coregrafii şi pentru Festivalul de operetă de la Lübeck în Germania de la care tot aşa am renunţat datorită unor capricii, discuţii cu impresarul german şi s-au rupt relaţiile. Deci, întotdeauna în viaţă există hotărâri care, mai cu voie, mai fără voie, se întâmplă şi pot să fie valabile sau mai puţin valabile. Dar ceeace am realizat eu, sunt mulţumit.

-Pentru mine baletul rus este cel mai bun. Urmează baletul francez, baletul englez, chiar baletul cubanez, însă totul este o bază a baletului care s-a creat în Rusia. Cea mai interesantă situaţie a fost că şeful meu, maestrul de balet de la „Semperoper” din Dresden, mi-a spus că au venit ruşii după revoluţie în sală ca să vorbească cu Trocki la Bolshoi Theater şi au zis că doresc să vadă un spectacol pe scena de la Bolshoi. În acel timp membri baletului repetau Frumoasa din pădurea adormită şi i-au chemat pe scenă. Când au văzut bolşevicii fetele în poantă, vă daţi seama ce şoc a fost, au rămas muţi, nu le-a venit să creadă şi Trocki la un moment dat, a zis că „asta este arta care va reprezenta Rusia, URSS-ul”, pentru că baletul este o artă a ţarului, a regilor. Noi acum putem veni cu tot felul de schimbări. Dar pentru mine care am văzut totul, baletul rus este cel mai important, de mare valoare. Cel francez are tehnici bune pentru sărituri mici, „batterie”, stil diferenţiat de sărituri, faţă de ruşi. Pedagogia rusească este şi în Serbia şi peste tot, toţi lucrăm după bazele şcolii Vaganova. Eu ştiu principiile, însă încerc să le impun în felul meu, ca fost balerin. Coregraful Balanchin sau Maurice Bejart au schimbat structura coregrafică, William Forsythe, de acum, John Neumeier a activat în urmă cu 40, 50 de ani când nu erau coregrafi. Acum e invers, sunt mulţi coregrafi şi puţini balerini. La spectacolul de balet La fille mal gardée m-a inspirat muzica şi mi-am impus propria mea viziune despre personaje. Baza, povestea este la fel, doar că am schimbat forma de expresie, mai ales la mama Simone, şi la tată, care în anumite balete, el face doar mise-en-scène. Maestrul Oleg Danovski cu care am colaborat foarte mult, a spus întotdeauna, atâta timp cât publicul nu înţelege ce vrei să spui, n-ai făcut nimic. La fel şi John Neumeier de la „Hamburg ballet” a spus că, a face doar mişcare fără expresivitate este un balet alb, adică mişcare de dragul de a se mişca.

-Eu mă regăsesc mai mult în baletul clasic de creaţie – a mai zis maestrul Hanţiu, cum este La fille mal gardée. Întotdeauna când coregrafiez Frumoasa din pădurea adormită sau Cenuşăreasa, încerc să pun în valoare stările şi gândirile mele despre aceste roluri. Mă ajută foarte mult plăcerea, obligaţia, responsabilitatea de a înţelege muzicalitatea spectacolului. Dacă reuşeşti să înţelegi componisticul atunci reuşeşti să exprimi ceva; în schimb; dacă nu reuşeşti să înţelegi componisticul, totul e în zadar. Şi la Spărgătorul de nuci, pe care l-am montat în Italia, am făcut nişte schimbări. Mie îmi place să spun, şi îmi doresc foarte mult să fac spectacole care să spună ceva publicului. Acesta este rolul adevărat al unui coregraf. Trebuie să-ţi spui părerea ta, să creezi după viziunea ta. Dacă intri într-o stagnare profesională eşti acelaşi şi atuncea publicul nu mai vine. De aceea este foarte bine să existe trei distribuţii ca publicul să poată să se ducă la interpretarea care-i place mai mult. La Cluj-Napoca am avut o mare şansă să am 5 prim solişti de caractere diferite, unul era liric, altul tehnic, unul de caracter clasic, altul de caracter puternic şi altul de bufon, comic, care mi-au ajutat foarte mult în viziunea mea ca balerin şi apoi coregraf să aleg drumul cel bun, pentru că ei au fost un exponent al valorii, fiind foarte buni în caracterul respectiv. Şi tot la Cluj-Napoca, a fost un şoc pentru mine când a fost invitată să joace în Giselle, solista Mary Slepan, şi a fost prima dată când eu am plâns pentru că am înţeles ce înseamnă un spectacol şi un rol decisiv. Când am dansat la Cluj-Napoca în 1988, am avut aceeaşi influenţă asupra unui balerin care a trăit acelaşi şoc când m-a văzut pe mine dansând în Giselle. Asta s-a întâmplat între anii 1970 – 1980. Valoarea mea profesională era că eu puteam face orice rol. Treceam de la Siengfried la Rombart sau la Buffon am dansat toate trei roluri, am dansat în Giselle, Albert sau Hilarion, am dansat în Frumoasa din pădurea adormită, Désiré, în Carmen am dansat şi Don José şi Escamillo, în Spartacus am dansat doar Spartacus, în Don Quixote am dansat şi Basil şi Toreadorul. Asta a fost marele meu avantaj că am putut să mă transform în orice rol fie clasic, demi-clasic sau de caracter. Când mergeam în turneu cu Chopinianna în primul act dansam Chopinianna, iar în actul doi Corsarul. Am fost întotdeauna un spirit de a propulsa ansamblul, de a-l ridica. Oriunde am mers, în Italia, Germania, lumea aprecia şi îi trăgeam după mine, aveam o implicare profesională. Cel mai mult m-am regăsit în baletul Spartacus, un revoluţionar, în care am avut gânduri personale, de dragoste, a fost rolul care m-a reprezentat cel mai mult.

-Dansul modern are baza dansului clasic şi modernizări pe baza clasică. Eu am făcut coregrafie la Scufiţa roşie cu dansatori de breakdance cu mare succes în mijlocul tinerilor. Doresc să fac Lacul lebedelor în stil de breakdance. Ei ştiu mişcarea şi eu le spun ce să facă. Aş dori să realizez Don Quixote cu dans în stil de societate, cu rumba… Sunt de părere că toate dansurile trebuie să fie apreciate, că nu e prea uşor nici hip hop, nici brekdance şi nici electric. Aceste nuanţe de dans modern au apărut datorită nevoii de a se promova cineva, de a scoate noi idei şi de a face un bussines ca să poată să supravieţuiască sau să-şi implementeze felul lui de a fi pe scenă. Sunt persoane care se regăsesc în stilul de mişcare. Pentru că nu oricine poate să aibă disciplina baletului clasic. Baletul clasic este foarte greu că sunt divergenţe de tempo şi de interpretare. E una să interpretezi Lacul lebedelor, alta Giselle, La fille mal gardeé sau Dama cu camelii , sau Zorba, Spărgătorul de nuci. Oamenii trebuie să înţeleagă nuanţa rolurilor, a spectacolului. De ce a existat această idee de spectacol, pentru ce? Lacul lebedelor a fost scris de Tchaikovsky şi coregrafia de Petipa pentru că Tchaikovsky s-a regăsit în lacul în care îl avea lângă el cu lebedele care îi creau anumită stare, viziune şi oamenii răului, în versiunea care am dansat-o la Dresden este societatea, Rodbart este societatea care l-a apăsat pe Tchaikovsky. Toate acestea trebuie să le înţelegi şi să poţi să le dezvolţi altfel. Eu de exemplu am o viziune de Lacul lebedelor excepţională, însă n-am avut şansa să-l pun în scenă. Pentru mine Rodbart sunt eu, care am acaparat o mare experenţă profesională, dar nu vreau s-o dau societăţii de azi, decât anumitor oameni. Lebedele sunt pentru mine nişte bibelouri şi nu las societatea oportunistă să se atingă de ele. Este felul meu, gândul meu, starea mea, munca mea. N-am avut şansa să-l pun în scenă ca să văd dacă societatea acceptă sau nu.Vreau să pun în scenă spectacolul cu Lacul lebedelor în ţară la Teatrul „Dance”. Sunt obsedat de mizeria ce se întâmplă în oceane şi peste tot, murdărie şi gunoi. Acest spectacol, în viziunea mea, se va termina cu o scenă plină de hârtie, ca o spumă care face toxic un lac. Asta e rolul unui coregraf să atenţioneze lumea. Nu ştim dacă societatea mai este pregătită să accepte astfel de adevăruri. Şi asta e o altă problemă – a încheiat artistul Călin Hanţiu.

Vă mulţumesc din suflet, D-nule Călin Hanţiu pentru preţioasele date pe care ni le-aţi divulgat. Vă dorim multă sănătate şi putere de creaţie.

Illeana Okolisan Baba